Bucureşti, te iubesc!

Azi ţi-ai propus să fii zen!

Nimic nu îţi va mai deranja calmul zidit cu multă trudă în jurul echilibrului tău matinal, asemeni unei fortăreţe, ce împrejmuieşte urbea de cruzimile din jur.

Ceaiul sau cafeaua ţi-au mers la suflet şi-ntr-un suflu porneşti, cu scop sau fără, afară din casă prin oraş.

Azi ţi-ai propus să păstrezi armonia din căminul tău cu tine de-a lungul zilei. Şi azi e o zi cu soare ce vesteşte parfumul copacilor înfloriţi din decimatele parcuri bucureştene. O zi cu soare, frumoasă. O zi de primăvară.

Azi ţi-ai propus să nu te enervezi. Dar ştii ce te aşteaptă.

- Doar unde te crezi? Eşti în Bucureşti.

Asaltul începe.

Orientarea şi vizualul sunt primele agresate de cablurile ce atârnă în urma furtunilor de nămeţi şi a gunoaielor ce mijesc primăvăratec cu muguri de nesimţire din zăpada nămolită.

Tragi aer în piept adânc şi te avânţi cu primi paşi printre speciile de tencuială căzătoare, de variate sortimente de căcaţi de maidanezi, craterele asfaltului din pufuleţi, a maşinilor de mitocanus parvenitus parcate până-n ziduri şi peste tot. Nu există 10 metrii fără obstacole pe trotuarele din centrul Bucureştiului, în afară de Magheru, poate.

Aerul ce ţi-a intrat adineaori în piept e încă rece şi curat. Eşti mulţumit de o astfel de raritate. Crivăţul se numără printre foarte puţinele cadouri venite tocmai din Siberia cu scop benefic.

Anul ăsta el ne-a redat redat iarna copilăriei noastre în care făceam cazemate de zăpadă în Icoanei şi ne bucuram, că doar paşii noştri scârţâie zăpada pe sub sprânceana lui conu’ Caragiale către şcoală. Am reuşit să revedem un Bucureşti mai curat, mai nepoluat şi mai placut trăitului. Ne-am amăgit un pic cu o bulgăreală, că oraşul e bine.

Ieri fii-miu a botezat pe bună dreptate acea stradă unde a locuit conu’: Rue des cacas.

Au fost câteva zile în care zăpada a blocat accesul maşinilor pe străduţele lăturalnice din spatele TeNeBe-ului, a acoperit uliţa dezolantă ce-i poartă numele lui Arghezi, a eliberat trotuarele şi ne-a necăjit, obligându-ne să ne mişcăm niţel pe propriile membre.

Acele zile se termină inevitabil într-o mocirloasă totală, ce bătrânele vene de canalizare ale urbei nu o mai pot debarasa. Cu puţin noroc vreo dobitoacă carnetată te va împroşca din cap până-n picioare, ca să-şi verse năduful.

Acea gură de aer proaspăt anunţă cu tristeţe că el va pleca în curând. Că eşapamentele îi vor lua locul, promiţând un gust amar adăugat zilelor de caniculă câmpenească.

Dacă în Bucureşti preocuparea pentru cetăţeni, adică locuitorii din cetate, este inexistentă sau doar de ochii electoratului, voi şi copii voştri cât timp mai puteţi înghiţi monoxidul cancerigen?

Zidurile se macină sub agresiunile tuturor simţurilor şi cariile mitocăniei şi indolenţei te rod ca pe un dinte mort în gura unui mut.

Şi totuşi sunt nostalgici, ce caută neîncetat şi împătimit şi sunt şi tineri idealişti ecologişti, ce luptă sisific cu moştenirile deceniilor de dat cu tix pe creieri.

Setea de libertate adevărată în oraşul tău e mare, foarte mare.

Iar hoardele de mitocani pe stradă, la volan, în autobuze şi-n mall-uri, mitocani cu chipiu, mitocani de colţuri, şaormari, badigarzi, gealaţi, fufe, gherţoi, tute, panarame, ageamii îngâmfaţi, rictuşi electorali de pe stâlpi şi din limuzine, injurioşi, bătăuşi … te înghit.

Şi rar e prânzul trecut fără să te fi prins în horă, în hora acestei agresivităţi. Şi tu şi eu, cu toţii în hora acestei agresivităţi patologice.

A rămas Bucureştiul întru cotidianul lui ceva mai mult decât o carcasă pentru nişte bieţi refugiaţi, ce cu toţii urâm oraşul? Dar ce e oare cetatea, altceva decât ansamblul cetăţenilor ei?

- Ţi-am spus mă că-n Bucureşti nu e de trăit? Nu ştiu de ce te-ai întors. În Bucureşti e de venit doar ca turist. Maxim o lună. Sau cât te ţine nostalgia.

Ura asta pe care o resimţi în oraş e pentru că toţi urâm oraşul şi tot ce am enumerat la el. Toţi devenim monştrii care îl surpă. Iar acceptând să fim călcaţi pe gât, acceptăm această hazna colectivă.

De sub masca-i tristă şi îndurerată Bucureştiul sângerează cu lacrimile noastre de frustrări şi nervi.

Şi micul Paris din pozele alb-negru tânjeşte după şarmul lui de altădată.

Ar putea fi chiar un mare Bucureşti, întrupând ambiţiile atâtora din el. Există căutători şi arheologi ai băncilor din Cişmigiu cu miros de castane prăjite în jur, ce îşi reconstruiesc un oraş plin de personalitate, care te respectă şi te acceptă. Există ambiţiile unor generaţii născute după ‘89 care îşi doresc un oraş curat. De viitor. De viaţă. Pe care să-l poţi accepta şi tu mai uşor şi, de ce nu, chiar iubi.

Vă provoc:

Voi cum vă iubiţi oraşul şi cum aţi putea-o face mai bine?

şi vă mai recomand şi unul dintre cele mai frumoase texte scrise despre Bucureşti.

Sursă foto: Sandu