Matricea te are, no!

“M-am născut ca un strop de rouă,
Ca roua dispar. ” –James Clavell

Sper ca acest text să te surprindă într-un moment de relaxare. Dacă nu, opreşte-te din citit!

Hai, du-te până-n bucătărie şi începe-ţi ritualul de dezintoxicare de cotidian! Chiar îmi doresc foarte mult să fii detaşată/detaşat de praful depus pe creierii tăi din ziua asta.

Deci sper că te-ai ridicat deja de la birou, ca la orice sfârşit de program bine muncit, ţi-ai făcut un ceai verde, alb, negru, de rooibos, tei sau sunătoare, sau că ţi-ai luat o cană cu lapte, un pahar de vin, o bere rece sau o sticlă de visichi. Oricare te coafează mai bine după o zi de coasă. Sau noapte de coasă, depinzând de care ţi-e tura.

Scoate-ţi mergătorii, dezmorţeşte-ţi muşchii şi lasă la o parte prea mulţii factori, ce te-au agresat azi. Şi sunt convins că dacă eşti bucureşteacă / bucureştean, ziua ţi-a presărat multe surprize zen-ificatoare din momentul când ieşişi pe uşa casei, ca să cucereşti lumea.

Să cucereşti lumea!

Câţi dintre noi am tânjit la aceast ideal? Câţi mai sperăm încă?

Câţi v-aţi visat cuceritorii lumii?

Dacă unii am avut momente de idolatrizare pentru greuceni ca Napoleon I, Genghis Khan sau Alexandru Macedon, o să începem să salivăm la rememorarea momentelor din copilărie când răsfoiam romane de capă si spadă sau vreun Sven Hassel.

Ei bine, nu doar acestui tip de cuceritori ai lumii mă adresez cu întrebarea: vrei să cucereşti lumea?

Un bun prieten m-a învăţat anul trecut pe vremea asta cum “poţi îngenunchea lumea cu penelul”. O putem cucerii în mii de feluri, fiecare cu amprenta personală.

Fiecăruia dintre voi mă adresez. Căci fiecare dintre noi avem talente unice, un dar cu care putem îmbogăţi universul în care trăim. Acest dar este o manifestare a funcţiei creatoare, cea mai de soi dintre datele la naştere, de care prea des uităm în goana unui cotidian hăituit. Şi această funcţie creatoare din spiritul uman, cu ale ei moduri de manifestare sunt pe atât de complexe, variate, pe câţi oameni respiră.

Iar dacă ritualul de relaxare a început să-şi facă efectul, vă provoc să vă gândiţi în intimitatea voastră, la ce anume vă doriţi de la această afacere, numită viaţă.

Scrieţi pe un colţ de hârtie!

Coincide cu acel dar unic, ce ne e dat pentru a îmbogăţi microcosmosul în care respirăm? Ştiu, uşor de zis.

Provocarea, totuşi, pe care mi-o şi v-o lansez, este de a face primul pas şi apoi de a stărui pe această cale, a cântecului-manifestare a functiei creatoare. A noastre personal. Timbru unic. Îl avem cu sigurantă. Fiecare dintre noi îl avem. Şi fericiţi sunt cei, ce au curajul să păşească, la fel ca şi şamanii, ascultând universul, căutând şi mirosind semne, înţelegându-se şi acceptând vibraţiile din sufletul lor, hrănindu-se cu vise şi ridicând actul creaţiei la rang de artă întru practica zilnică, a unui mod de viaţă.

Şi ca să nu credeţi că m-am apucat de predici, vă mărturisesc că e mănunchiul de morcovi tufă la scorbura iepurelui. Atât de emoţii cât mai ales de tentaţiile de a reveni din nou pe făgaşul de aur al job-ului cocaină. Nu e uşor. Iar sistemul (şi) pe la noi e făcut astfel încât să nu prea poţi da din mâini pe cont propriu, fără să fi înarmat cu o herghelie de ambiţie si vointă.

Dar asta se învaţă, nu?

De mici sistemul ne formează, ştiţi prea bine, după şablon, frumos, să fim într-un anumit fel, comparabili şi măsurabili, de nota zece întru măiastrul ideal al catalogului înrămabil. Să urmăm materiile impuse, ca să impunem şi noi la fel pe urmă, să luam tezele, treapta, BAC-ul, licenţa, dizertaţia; să ne luam un job bun la stat sau în privat, să câştigăm bine, ca să ne luăm un credit, două, să ne facem o casă de rambursat în 30 de ani şi cândva pe la 35-40 de ani, când am ajuns dairiectări şi ne e frică că începem să ne ofilim, să planificam şi un copil, eventual cu o colegă de birou, căci după muncă şi navetă nu prea mai e timp de flirt, cu care să împărţim sublimul zilelor pe împrumut din cei mai buni ani ai vieţii noastre.

Dar ştiţi povestea. Nu mă apuc acum să vă învăţ despre ţara în care trăim. Nici despre sistem. Şi situaţia de mai sus e un deziderat de mare foaită.

Există, din fericire, din ce în ce mai multe poveşti, voci şi minţi ce reflectă absurdul acestui mod de existenţă metastatic. Iar eu la rându-mi consider, că iţi trebuie un mare efort de auto-orbire, ca să nu vezi evidenţa acestui absurd al dictaturii unei vieţi pe împrumut.

În momentul în care scriu, nu au trecut decât câteva zile şi am, norocosul de mine (lipsit de ironie zic asta) vreo 3 oferte de muncă, dintre care una extrem de tentantă, care mă ademenesc ca o sirenă din nou pe băncile programului. Extrem de tentant! E al doilea post şi poate cu al treilea închid blogul lu’ peşte creator şi mă bag iar la jug. Ştiţi cum e combinaţia, cu recesiunea, cu guvernele lu’ Băse, cu statul care sprijină antreprenoriatul, vrând să desfiinţeze forma juridică a microîntreprinderii şi altele, despre care alţi rapsozi le leagă mai priceput ca mine.

Bon. No, cam asta-i matricea la noi românii şi ne bucurăm de ea nevoie mare. Iar dacă tot ne-am cufundat pe o poteca a autoanalizei, vreau să ne gândim şi în cheie optimistă la Românica.

Mi-aduc aminte că mă întrebă deunăzi văr-miu Florin de la ţară:

- Nea Bogdane, ce zici mă, se mai face bine ţara asta?

Am ramas cu un creier pus pe moaţe nevoie mare.

Şi înainte de a vă da un răspuns, vreau, eu, bucureşteanul crescut printre pişaţi de câini, să împrumut ceva din spiritul acestui om, apropiat de pământ şi natură, pentru că el, punând chestiunea ţării la pe masă atât de direct şi la ţanc, e în continuare senin, muncind pământul, via, dând la porc şi vacă de mâncare, şi, aşa plin de neajunsuri, cred că va fi printre ultimii care să moară de foame sau plictiseală în ţara asta.

Dar e ceva real, si mă întrebam care e seva, din care această seninătate transpare. Şi mă gândesc, inspirat recent şi de lectura domnului Puric, că ţăranii ne dau o lecţie de optimism straşnică. Privind în trecutul nostru văd generaţie peste altă generaţie de ţărani neşcoliţi, săraci şi sub dominaţie străină într-o bună parte din timp, pe aceşti străbunici care deţin cheia. Şi oare cine din rândul nostru, al prea cinstit şcoliţilor, poate refuza, odată înţeles, darul lor? Cine se poate feri de molipseala acestei energii, odată ce ea e dezlânată înaintea noastră? Oare ce ne împiedică să ducem mai departe ştafeta, noi care întelegem şi vedem altfel locurile, lucrurile, avem acces la resurse şi informaţie?

Secretul e simplu şi rezidă în modul lor de supravieţuire, într-o autarhie la nivel de familie şi comunitate. Autrahia de la ţară a omului simplu, liber şi fericit cu pământul lui, deprins cu îndeletnicirile lui de fermier sau meştesugar sunt în fond o zestre genetică de mii de ani de simţământ al libertăţii şi de fericire în ciuda providenţei.

Comparat cu acest trup de aisberg, cinzeaca de experimente sovietice şi încă o duşcă de douăj’ de ţenti sub mafia epigonilor nu pot scutura sentimentul încifrat în genele noastre, înscris în vântul din pletele haiducilor.

Vă propun să ne hrănim cu energia dar şi speranţele acestei moşteniri, de care rareori ne dăm seama, cu speranţa acestor străbunici că tinerilor le-o merge mai bine ca lor.

Si dacă măcar unuia dintre voi serveşte acest gând ca îmbărbătare, atunci văr-miu şi-a primit răspunsul:

- Şanse sunt!

Destindere plăcută şi curaj!