Ţuica şi sarmaua

“Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om şi voi rămîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” E. Ionescu

Românu’ s-a născut cu ţuica şi sarmaua-n bot! Dintre toate stereotipiile naţionale de genu’ neamţu s-a născut cu şurubul şi şurubelniţa-n mână, noi ne-o merităm p-asta cel mai bine.

Păi apropo de nemţi, când am fost ultima oară la Berlin şi am intrat într-o crâşmă să beau o cafea, într-un restaurant mic, conceput ca afacere de familie, de-asupra barului scria cu litere de-o şchioapă: “Wer heute spart, hungert nur für die Erben!” (Cine economiseşte astăzi flămânzeşte numai pentru moştenitori!). Sincer, dacă ar fi să-mi aleg, mi-ar plăcea mai mult să mă nasc într-o comunitate care gândeşte astfel.

Pe când românu’, el s-a născut cu ţuica şi sarmaua-n bot! Şi mediile profită din plin de asta. Da’ măcar suntem mândri şi fuduli, mai ales când “ne mai pune Dumnezeu mâna-n cap” şi ne mai pricopsim şi noi. Românu’ trebuie să se omenească, să se cinstească. Mă amuzam din nou deunăzi la cântecul Adei Milea cu Crăciunul. Asta în loc de la mulţi ani! Ăştia suntem, ne însufleţim de Duhul Sfânt dând iama-n miei ca lupii. Asta e, încă nu mi-a fost dat să înţeleg taina crăpelniţei de sărbători, dar sunt certificat. Am un pancreas certificat: “Am supravieţuit Crăciunului şi Paştelor în România”.

Da, ar fi bun ca slogan de ţară: “România, land of tzouika and sarmaua”.

Pe când orice altă naţiune cu care vrem să ne comparăm, ca doar mândri suntem, îşi păzeşte cu mare cinste valorile şi virtuţile, noi petrecem până-n coşciug, ba chiar ne şi cumpărăm locul în rai la alba-neagra. Uite mielu’, nu e mielu’!

Şi de ce v-aţi întors?

Sincer, nu mai ştiu să mint la întrebarea asta.

Deplâng pe toţi românii care îşi doresc ceva mai mult decât o ţară alba-neagra şi îşi buşesc ambiţiile de iraţionalitatea unui oraş ca Bucureştiul (ca deh, aici trăiesc, despre el vorbesc). Mai mult decât hora asta nebunească, a unei jamparale naţionale în care toţi mediocrii iţi taie faţa. Şi mai ales deplâng obişnuinţa cu toată voma asta.

Îi felicit pe cei ce pleacă. Îi felicit pentru curaj, pentru dârzenia de a se impune, hărnicie şi sete de spirit civic, oriunde şi-au găsit adăpost din calea acestei năpaste numită România. Şi ştiu cât de iubitori de ţară sunt mulţi, foarte mulţi dintre ei. Mă bucur pentru reuşitele lor, pentru replicile francezilor, bă da’ ce buni sunteţi, ale spaniolilor, bă da’ repede mai învataţi limbi străine, ale nemţilor, bă da’ profesionişti mai sunteţi! Îi felicit pentru reuşita evadării şi a şanselor unui destin făcut cu propria voinţă. Îi deplâng pe copiii lor, ce nu vor putea gusta versurile lui Eminescu sau pe intraductibilul Nichita Stănescu. Îi deplâng pe cei doi poeţi îndrăgostiţi de limba română, ce nu va mai fi vorbită de către cei mai buni şi ambiţioşi dintre moştenitorii lor.

Felicit ţările de adopţie a marii migrări româneşti. Au de câştigat creiere unul şi-unul.

Nu mai cred că e virtute să ramâi în ţară de dragul combinaţiei “să rămâi aici, să clădeşti aici, să refacem ţara…”. Aici alinare îţi mai împrumută doar creasta. Şi asta când chemarea ei a reuşit să-ţi mai dezlipească bucile din canapea, pentru a-ţi cânta doine de mult apuse.

Zici România şi tragi apa! Taică-miu o zicea p-asta.

Aici a ajuns dorinţa lui Eminescu. Deplâng pe cei ce s-au înrolat în armată la apelul spiritului patriot şi varsă sânge sfânt pe altarul ţării. Prin Bagdad, munţii din Afganistan. Jerfa e în van când ţara nu mai e a copiilor lor. Şi nici a copiilor copiilor lor. Ci doar un maidan pentru burtoasele cozi de topor şi sufocanta clasă ultramediocră a hienelor ce înca se hrănesc din hoitul lui Ceauşescu.

Deplâng generaţiile sacrificate sau auto-sacrificate pentru visul România. În fine, noi facem ţara şi nimeni nu ne poate salva de noi.

Mă gândesc la poporul evreu, care şi-a păstrat intactă limba, cultura şi tradiţiile în exil timp de mii de ani cu o tenacitate inegalabilă şi noi uităm româna ca Răducioiu pe aeroport.

Zici România şi tragi apa!

O deplâng pe fata lui Eugen Ionescu, care îşi doreşte ca familia ei să nu mai fie asociată cu România şi interzice ca aceste piese geniale să fie jucate în română, în ţară sau oriunde, când fix rinocerii rămaşi aici au nevoie de ele ca de aer.

Sau mergi la Paris şi vezi atelierul lui Brâncuşi în faţă la Pompidou. Dar obişnuiţi fiind deja ca şi cele câteva performanţe, care ne mai merg la suflet, să fie acompaniate de măcar o leacă de gust amar, nicăieri în muzeu şi în nicio broşură nu se găseşte informaţia, cum că artistul ar fi de origine română. Poate că nici nu mai e. Poate peste 300 de ani va fi o informaţie inexistentă.

Atârnă greu “ca o tinichea” nu-i aşa?

Doi prieteni îmi ziceau deunăzi că îi enervează că francezii ăştia hop ţop o mai pun de-o grevă şi blochează iar circulaţia cu metroul şi trenul pentru câteva săptămâni. Probabil fix asta e diferenţa între ei şi noi. Noi nu ne revoltăm niciodată. Nici chiar după 50 de ani de comunism nu ne-am fi revoltat, dacă nu ne-ar fi dat nişte scenarişti o mână de ajutor.

Şi ca să nu fiu complet deprimant, o închei cu 2 concluzii, dacă ar putea o astfel de chestiune să suporte vreodată concluzie:

1. Bravo românilor care au plecat în marea migrare românească. Vă întreb cum vă veţi păstra limba şi cultura după aeroport, asta dacă nu v-aţi făcut din Marie-France Ionesco un model de cameleonism.

2. Bravo celor “rămaşi pe baricade”, care au înţeles că pentru spiritul civic trebuie să te lupţi în fiecare zi.

Cert e că eu unul sunt însetat de a-mi mai sălta inima că sunt român din când în când. Asta e însă o treabă care nu se câştigă la alba-neagra.